Sări la conţinut

Marathon 7500, editia a5a, 2013

iulie 22, 2013

Povestea de la Marathon 7500 2013.

 

Stiu de Marathon 7500 din 2009, de la prima sa editie, cand Gianina si Alin mi-au povestit in Thassos reusita lor si cum “timisorenii care alearga in papusoi” si-au castigat reputatia printre adevaratii “zmei de munte”. Tot atunci a participat si finul meu George Ghilt, impreuna cu Kitty (Cristina Hera), Horatiu si Roxana Campian, toti reusind sa termine cursa, dar efortul descris parea prea mare pentru a lua vreodata in calcul o astfel de competitie.

 

 

Scanteia a fost aprinsa la mijlocul lui aprilie 2013, cand intr-o tura de placere in Muntii Valcan (asa cum in sfarsit incepusem sa fac de vreo jumatate de an), Claudiu Craciun mi-a povestit experienta lui de la Marathon 7500 din 2012. Povestea avea farmec pentru ca era vorba de o echipa de mixt, bine inchegata, cu forta psihica, iar reusita prezentata ca fiind  posibila.

 

Am venit acasa si m-am gandit ca ar putea fi o provocare foarte mare pentru mine, ar fi ceva de care as fi mandra sa reusesc (numai descrierea traseului ma ametea…nu puteam cuprinde cu mintea fiecare pas pe munte din cadrul celor 90 km). Imi aminteam de Mihaela Puiu in martie 2012, in drum spre Les Deux Alpes, cand m-a intrebat de ce nu particip la Marathon 7500. Atunci nici nu puteam concepe asa ceva, desi tot ea mi-a spus ca intre timp a aparut si categoria HALF. Acum, cu scanteia aprinsa, ma gandeam ca n-as avea nici o satisfactie sa particip la half. Provocarea trebuia sa fie completa. Cine era singura persoana cu care m-as fi putut incumeta intr-o astfel de provocare? Daniel Tanase, coechipierul meu de 3 editii de aventuri montane (Carpathian Adventure 2009, CA 2011 si Transylvania Adventure Race 2012), dar  niciodata nu ne-am incumetat intr-o aventura doar noi doi.

I-am scris lui Dan gandul meu si ma asteptam sa zica nu din start. Am fost surprinsa sa primesc un raspuns pozitiv, iar din acel moment focul a inceput sa arda. Am inceput sa ma antrenez, am fost la fizioterapie sa-mi repar picioarele (trebuia sa fiu perfecta pentru o astfel de cursa) si am studiat atent fenomenul 7500. Din cum imi era prezentat nu eram sigura ca ne putem incadra in cele 40 de ore daca nu alergam. Nici nu m-as fi bagat la un concurs la care sa trebuiasca sa alerg pe munte.  Nu pot sa fac asta; si nu ca nu pot fizic, pur si simplu nu pot psihic. Stiu ca este un pitic pe creier.  Am multi prieteni care alearga pe munte, dar pentru mine este ca si cum as intra intr-o biserica si as incepe sa tip.

 

Am decis ca ne vom inscrie chiar inainte de data limita daca ne vom antrena suficient si daca vom ajunge la concluzia ca avem sanse sa terminam macar de 80%. Dupa ce am fost la un week-end de antrenament cu 3 saptamani inainte de concurs impreuna cu Florin Petre si am parcurs fragmente din traseu, am calculat timpii si am concluzionat ca se poate. Da, se poate si fara alergare. Weekendul urmator am mai parcurs inca un segment impreuna cu Dan si s-a convins si el ca este posibil. Singura problema era piciorul lui, care nu parea foarte functional dupa weekendul de recunoastere. Timp de reparatii nu mai era. Am decis ca ne inscriem si cred ca Dan a facut-o putin convins de sanse de reusita, dar mai mult pentru ca imi promisese mie si pentru ca stia ca imi doresc foarte mult. El nu a avut timp sa se antreneze, iar problema de la genunchi nu suna deloc incurajator.

 

Pana in ziua concursului am tot stat cu frica ca se va intampla ceva, ca poate Dan se va razgandi; am cochetat chiar cu gandul sa ma transfer la feminin, am abordat-o pe Corina Drosino, care  nu a vrut sa participe…asa ca nu a ramas decat sa speram ca totul va fi bine. Daca la ceva stateam bine amandoi acesta era psihicul, stiam ca nu vom abandona niciodata decat daca se intampla ceva foarte grav, ceva care sa ne impiedice cu totul sa putem continua.

Inainte de momentul concursului m-am uitat pe liste sa vedem cine sunt oponentii. Nici nu se putea pune problema de adversari, ei erau elitele, noi eram pacalicii care s-au pus pe testat limitele. Concursul in sine mi-a demonstrat ca nu m-am inselat in privinta asta si asa au stat lucrurile de la inceput pana la sfarsit.

 

S-a dat startul. 45 de echipe de masculin, 12 de mixt si 3 de feminin.Editia cu numarul 5 a Marathon 7500. Cel mai greu concurs. Toti spun asta. Fie ca termina primii, ultimii sau abandoneaza. O diferenta de nivel de 7500m (unii spun ca ar fi chiar 8000 m), 90 km, o limita de timp de 40 de ore. Nu-ti poti permite sa dormi, poti sa mergi repede sau sa alergi. Atat De tine depinde daca termini in 20 de ore sau in 40 sau deloc. Pestera-Varfu cu Dor-Cota 1400-Poiana Stanii- Piciorul Pietrei Arse-Piatra Arsa-Schiel-Busteni-Valea Jepilor-Babele-Pestera-Valea Doamnei-OMU1-Valea Cerbului-Gura Diham-Prepeleac-Bucsoiu-OMU2-Ciubotea-Bran-Gaura-OMU3- Saua Batrana-Poiana Gutanu-Saua Strunga- Padina-Pestera.

 

Am pornit. Noi mergand, ceilalti alergand. Deja dupa prima curba au ramas doar cateva echipe in raza vizuala. Dupa prima ora am ramas ultimii. In primul check point am ajuns penultimii. Pe dumul de Cota 1400-Poiana Stanii ne-am ratacit. Pacalicii. Ne-am trezit la stanca Sfanta Ana. Am pierdut 30 minute; ne-am intors si am descoperit unde am gresit. Dan vorbea la telefon, aveam un indicator de stanga, dar noi l-am interpretat ca fiind “ in jos”; neatenti; amandoi. Stiam ca ne-am pierdut din primele 5 minute, dar am facut greseala sa ne fie lene sa ne intoarcem pana la semnul cu sageata. Am intrebat oameni si nu ne-am inteles (pentru noi intrebarea Poiana…Sfanta Ana a devenit clar pentru sofer Stanca Sf Ana). In CP2 am ajuns evident ultimii…arbitrii incepusera deja sa se ingrijoreze ca nu mai venim. La Piatra Arsa ne-am intalnit cu Florin Totalca, Dani Florea si Biciclaru’. Ne-au promis ca ne opresc si noua la Omu din pepenele pentru echipa de top de la mixt daca ajungem in timp util. J A fost dragut sa-I vedem acolo. Dan s-a oprit sa-si dea cu Diclac gel. Trebuia sa faca asta inainte de fiecare coborare si nu puteam decat sa ne rugam ca in cele 6 coborari pe care le aveam de parcurs genunchiul nu va ceda complet. Schielul l-am coborat magnific; fara dureri; am si alergat un pic pe ultima portiune. Am simtit prima oara ca suntem in concurs. Deja eram pe portiuni testate; puteam sa compar timpii si sa fac estimari; daca scoteam sub timpul estimat eram bucuroasa. Schielul a fost sub timp (1 ora 15 minute); CP3-mancare, energizant. Fiind ultimii nu prea mai gaseam tot ce ne doream. Ceva slanina si niste Sponser. Pornin pe Valea Jepilor. Stiu timpul: 2 ore jumate. N-avem de ce sa facem mai mult. Dan se uita pe indicatorul de  4 ore jumate si apoi neincrezator la mine. Ii spun ca e ca mine. Desi mergem incet si Dan e din ce in ce mai obosit incepem sa prindem echipe de baieti. Una, doua, trei. Eu tot sper ca Dan va baga putina adrenalina vazand asta. Nu are mare efect dar totusi se tine dupa mine. Mai prindem un baiat care pare si el terminat. Coechipierul lui l-a lasat in spate. Nu inteleg de ce.  Strig in permanenta: mai avem 2 ore, mai avem 1 ora jumate, mai avem o ora. Intalnim un baiat care coboara; pare om de munte: il intreb cat mai e si-mi zice o ora. Imi vine sa-l strang de gat. Dupa cat am construit la psihicul baietilor, imi distruge individul asta intr-o secunda. Ii strig revoltata. “Eh..o ora. In 15 minute suntem in Caraiman si in 20 minute la Babele.” Dan a urcat bine, desi I s-a parut ca s-a tarat. Am facut 2:30 pana in Babele, exact cum am spus. Inca jumatate de ora pana in Pestera. Tabara de baza. 10 ore de concurs. Gata prima bucla din cele patru.  Mancare. Dan vorbeste interminabil la telefon. Are ceva probleme de rezolvat si asta il afecteaza, caci nu se poate concentra la concurs. Pornim. Lumea in jurul nostru ne trateaza ca pe bolnavi. Cred ca cineva ne intreaba “Mai plecati la ora asta?” Cand primele echipe au trecut acum 6 ore..cred si eu ca poti fi surprins ca cineva atat de tarziu mai este in concurs. Tin minte ca la un MPC il asteptam pe Cristi Ghilt in Plaiul Foii si dupa ce s-au scurs 100 de persoane incepusem sa cred ca I s-a intamplat ceva. Cand a ajuns era ok si surprins ca eu eram ingrijorata. Nu mergea prost, doar erau 100 de persoane mai bune decat el..iar de-atunci si pana acum nivelul de performanta cred ca s-a triplat, la fel si numarul concurentilor.

Stiu deja timpii si traseul pana cand vom ajunge a doua oara la OMU si asta ma linisteste. Imi propusesem 20 de ore pana a doua oara la OMU, timpul intermediar impus fiind de 26 ore, adica 8 dimineata. Eu speram sa ajungem la 2 noaptea. Dar deja aveam o intarziere de 2 ore fata de calculele mele, pe care totusi speram s-o recuperam macar partial pe Bucsoiu. Pestera –Omu 2 ore 20minute. Suntem in graphic. La OMU mancare. Organizarea desavarsita la acest concurs. Cred ca puteam lejer sa mergem fara mancare si apa pe traseu caci gaseam linistit tot ce ne trebuia in Check Pointuri. Apar de pe Bucsoiu primele doua echipe de mixt. Mariusica cu Paula Dogaru si Miha cu Truly. Sunt mirata si bucuroasa in acelasi timp pt Miha. O vad fresh. Anul trecut a doua oara la OMU a abandonat; acum e in super forma, e chiar impreuna cu echipa favorita la podium si nu mai zic ca e a doua oara la OMU cand noi suntem de-abia prima oara. Cred ca si ea e surprinsa de cat de bine a mers. Nici macar prietenul ei, Cosmin nu a venit inca cu mancarea si hainele de schimb. Si-au calculat un timp mai slab. Ii dau eu haine; I-as da orice, numai sa stiu ca nu pierde timpul si ca va fi ok pana la finish…si nu numai atat, chiar pe podium ( au terminat pe locul 2). Plecam..ei spre Ciubotea, noi spre Valea Cerbului; Dan se tine dupa ei….il strig amuzata…”Dane, noi suntem abia prima oara la OMU, tu vrei deja sa cobori Ciubotea?” Speram sa ajungem pe lumina in Gura Diham. Ne pregatim pocnitorile  si pshic pentru o eventuala intalnire cu ursul. Vedem echipe de baieti in vale. Speram sa-I ajungem ca sa fim in siguranta si mai multi in eventualitate unei intalniri neprevazute. Pana la urma ne strangem multi, nici nu mai stiu cati: 4-5 echipe, mai vine de sus un baiat care a continuat singur concursul dupa ce coechipierul lui a abandonat si care a alergat sa ne prinda ca sa nu fie singur. Eu sper ca vom face doar 2 ore pana in Gura Diham, dar totusi nu reusim sub 2 ore jumate. S-a lasat seara si nu am mai mers repede; ne era teama sa nu ratam scurtatura. In Gura Diham nu vreau sa stam mai mult de 10 minute. Dan are minunata idée sa traversam raul desculti si apoi continuam asa pana in CP. (reflexoterapie). Suntem ca noi acum la picioare. Toata lumea e obosita, unii cocheteaza cu ideea unei ciorbe. Nici nu vreau sa aud. Stiu de la Vali Crista de la Pinguinii ca ei au abandonat anul trecut aici de buna ce-a fost ciorba si confortul din cabana.

Am o mica disputa cu toata lumea. Dan nu vrea sa plecam singuri, ceilalti vor sa stea macar jumatate de ora. Eu nu vreau sa merg cu ei; mi se pare ca nu ne face bine la psihic. Eu vreau sa facem 5 ore pana la OMU, iar unul din baietii de la o echipa ne spune ca vom face cel putin 7 ore. Imi arata chiar o hartiuta cu statisticile lui de la toate maratoanele 7500 la care echipele care au terminat in 36 de ore au urcat Bucsoiu in 7-8 ore. Nici nu vreau sa aud de statisticile lui. Eu l-am urcat in 4 ore acum 3 saptamani; nu avem de ce sa facem mai mult de o ora in plus…maxim doua daca suntem epuizati. Am noroc caci o echipa decide sa plece cu noi mai devreme. Echipa Barza Mica: Ionut Radu si Dragos Mosoiu. Se alatura si baiatul cel singur. Cred ca Stelian (ZXZ). O ora Poiana Izvoarelor. Exact ca-n graphic. Facem poze. O ora jumate Prepeleac. Aici e Balan care ne spune 3 ore jumate pana la OMU. Eu refuz sa  cred. Eu de-aici am facut 2 ore data trecuta. Din pacate nu s-a inselat. Pentru baiati a fost o adevarata Golgota Bucsoiu, Ma simteam ca o scorpie care trage de ei, am negociat timpii de repaus, in mintea mea eram revoltata ca trebuie sa stau si dupa ceilalti, ma gandeam ca trebuie sa lucrez doar cu Dan nu si cu ceilalti, dar era noapte si  era mai bine sa fim toti. Peisajul de pe Bucsoiu noaptea a meritat tot efortul. Sus am dat de ceata, efort maxim de concentrare, de gasit marcajul; baietii epuizati, opriri tot mai dese. Toti simteam la fel: ameteala, somn. Numai ca pentru mine ca sa scap de ameteala trebuia sa merg, nu sa ma opresc. Luung, greuuuu. Lui Dragos i se face rau pe ultima bucata. Ii dau niste apa cu lamaie si miere. Ajungem rupti la OMU. Cel mai rupti Dan si Dragos. Ora 5 fara 10 dimineata. Avem o intarziere de aproape 3 ore fata de ce-mi propusesem.

 

Cand intram in cabana am un soc. Zici ca suntem intr-un spital, la sfarsit de razboi. Lumea zace pe jos epuizata, o fata se agita sa ia glicemia cuiva, Dragos vomita, pe altul il doare capul, unul cade din pat de la epuizare….Nu mai am putere sa lupt. Dan e foarte obosit, il doare piciorul si de-abia si-l mai poate misca. Caut sandwich-urile lasate de Florin Petre si cum nu le gasesc il sun. Eu credeam ca ei mai au putin si termina concursul si aflu ca au abandonat si ca Raluca Bajenaru e la spital, terminata din cauza epuizarii. Nu-mi vine sa cred, sunt socata; ma uit la oamenii din jurul meu si realizez ca totul s-a sfarsit. Imi pare atat de rau pentru Florin. S-a antrenat atat pentru concursul asta. Ma gandesc ca daca ii spun lui Dan, nu va mai continua nici el. Ne suna Bob, prietenul si coechipierul nostru din celelalte concursuri. S-a trezit la 5 dimineata si s-a gandit la noi: pe unde suntem, ce facem; ii cer telefonul lui Dan si ii solicit ajutorul lui Bob: “Bob, te rog incurajeaza-l tu pe Dan, eu nu mai pot, sunt obosita” si simt ca nimic nu mai functioneaza. De-asta e nevoie de 3 intr-o echipa. Eu voi ramane mereu la ideea ca echipa perfecta e de 3 persoane, nu de doua, nu de patru. Ii aud vorbind si Dan n-are nici o reactie. E pur si simplu terminat.

 

            Timp de o ora jumate, cat a durat sederea noastra la OMU am stat si am incercat sa-mi imaginez cum ar fi daca printr-o minune am continua totusi. Mintea mea nu putea sa perceapa inca 14 ore de mers, cu Dan in starea in care era. Ma gandeam ca si coborarea pe Valea Doamnelor pana in tabara de baza va dura urias. Oare va trebui sa-l car pe Dan in spate? Oare mai poate sa-si miste piciorul. Nu sunt o persoana invidoasa din fire, dar de fiecare data cand usa se deschidea si intra o echipa care spunea ca e a 3a oara la OMU, as fi dat orice sa fiu in locul lor si  sa mai am doar 5 ore de traseu pana la finish. “Poate ca daca acum eram a 3 a oara la OMU, Dan s-ar fi putut mobilize sa continuam, desi mai era si coborarea pana in Gutanu; hei, dar la ce te gandesti, noi suntem abia a 2 a ora la OMU. Nici o sansa.” Am atipit si eu vreo jumatate de ora. Pe la 6 si 10 , apare de undeva Ionut Radu si intreaba: “Ce faceti, mergeti?” Ma uit la el si il arat pe Dan “Nu stiu. Totul depinde de Dan. Nu stiu daca mai poate.” Dan se trezeste, se uita la el si zice” Dragos cum e, voi plecati mai departe? Unde e Dragos?” Ionut se duce sa-l trezeasca si ne spune ca ei mai stau 10 minute. “Dane, daca nu plecam acum nu mai avem nici o sansa sa terminam in timp” Dan imi zice”Gata, hai sa mergem, dar nu-ti promit nimic, doar incercam” .Sunt socata, bucuroasa, iar socata. Plecam. Vine o echipa de mixt. O intreb pe fata cum e” Sunt foarte obosita” Si e a3 a oara la OMU..iar noi mai avem atat de mult. Plecam, plecam. Ura!!!. Mai sunt echipe care pleaca cu noi odata. Si-au propus sa faca bucla in 7 ore, alearga pe langa noi. Noi ne gandim ca daca avem noroc o facem in 9 ore, desi preconizam 10 ore. Daca o facem in 10 ore va trebui sa alergam de la OMU pana la finish incontinuu ca sa terminam in timp.

 

Din acest moment se schimba totul. Ca intr-o carte in care se inchide un capitol si incepe altul. Cu totul alte personaje. Dan se tranforma intr-un zmeu,iar eu ma transform intr-o leguma. Aud iarasi si iarasi acel “HAi, Ro!!!, Hai, Ro!!!” pe care il detestam atat si care acum sunt atat de bucuroasa  sa-l aud. Dan redevine Dan Tanase, omul in care am toata increderea din lume si fata de care am toata stima. Nu stiu ce l-a transformat, dar n-a mai ramas nimic din ce-am vazut la el in ultimele 3 saptamani. E plin de determinare, vointa, putere, glume. Merge bine; eu nu conteaza ca merg prost; stiu ca daca ajungem a 3 a oara la OMU sunt ca si gata. Cred ca ma pot mobiliza sa alerg tot traseul pana la finish, doar sa ajungem a 3 a oara la OMU. Ciubotea e infioratoare. Jos in vale vedem 1 ora pana in Bran. Deja mergem de 3 ore; n-o sa avm timp. Il sun pe Florin Petre si primesc o veste buna; mai e putin pana la Refugiul Bran; maxim 10 minute; deci suntem in graphic. Florin e bucuros c-am continuat. Ma incurajeaza; imi zice sa alerg macar pe ultima bucla spre finish. Ne spune ca avem sanse. De fapt toti arbitrii din CP ne-au zis ca e timp destul. Am manacat foarte bine la Refugiu Bran. Fetele de acolo au fost extrem de dragute, ca zanele din povesti. Intre timp ne-au ajuns si Dragos cu Ionut. Si Dragos si-a revenit f. bine. Am facut 5 ore din CP-ul din Bran pana la Varfu OMU; Gaura a fost Golgota mea. Am luat toate gelurile din concurs numai pe bucata asta. Undeva in a 3a caldare, cand luam ultimul gel ne-am intalnit cu Gabi Solomon si Oana Badea. Ei erau la promenada. Mi-a dat forta sa-I intalnesc. Ma rugam de ei sa-mi spuna ca mai e ora pana in sa si nu o ora jumate. Am urcat fara oprire, simtind ca daca ma opresc o sa ma ia ameteala. Am depasit cele doua echipe de baieti care isi propusesera la inceputul buclei sa faca 7 ore. Gaura i-a facut knock-out. Sus la OMU i-am rugat sa vina cu noi, le-am zis ca mai e inca timp, dar nu au mai gasit resursele necesare. La Omu cand m-am oprit nu am putut sa stau drept; m-am prabusit. Am avut o cadere de calciu. M-am dus in cabana; acum, pe zi era plina de turisti, care se uitau la mine ca la urs cum mergeam impleticindu-ma. Clar pentru mine e mai bine sa merg decat sa ma opresc. Dan m-a lasat maxim 10 minute si am pornit. “Hai, Ro!”Din Omu pana in Saua Strunga nu ne-am oprit absolut deloc. Desi am vrut sa ma opresc de mii de ori, de fiecare data cand ajungeam in punctul de oprire ziceam, hai ca mai pot putin.

 

Daca ceva te termina psihic mai mult decat cei 7500 de metri diferenta de nivel, mai mult decat cei 90 km de sus, jos, sus, jos..este timpul; Nu mai suportam timpul; stiam ca fac 3 ore pana in Poiana Gutanu, inca o ora jumate pana in Saua Strunga. Nu aveam cum sa facem mai putin si ma uitam la ceas sperand ca au trecut macar 20 de minute si nu trecuse decat un minut. Innebuneam. In Saua Strunga cand arbitrul ne-a pus ultimul abtibild si

ne-a zis “Gata, l-ati luat pe ultimul” am simtit ca prind aripi. Si de fapt a mai fost ceva: pe toata bucata de la Omu pana la finish am fost depasiti de cei de la tura scurta; toti treceau pe langa noi si ne felicitau cu toata admiratia din lume. Dan nu intelegea de ce ne depasesc si ne felicita. S-a prins intr-un final ca noi avem numere rosii si ei albastre. Asa ca am tot primit felicitari pe ultimele doua ore de traseu. Si pana la urma am si alergat pe munte: am alergat pentru ca nu mai puteam masura in timp, era odios; masuram in stalpi de marcaj; am alergat pentru ca am prins aripi si am fost extraziata la gandul ca am reusit, am alergat ca vroiam sa ajungem pe lumina si sa nu mai scoatem frontalele, am alergat pentru puteam sa alergam si nu mai vroiam sa fim pe munte. Trei cuvinte am crezut ca le voi elimina din vocabular pentru urmatoarele 3 luni “munte”, “OMU”, “Bucegi”. Dar dupa finish, toate aceste ganduri au disparut. Muntele ramane in continuare locul meu sacru, desi l-am profanat un pic prin mania recordurilor, Omu, ramane un punct de referinta, sinonim cu vointa si determinarea, iar Bucegi-ul…..pentru Bucegi trebuie sa multumesc Marathon 7500 pentru ca mi-a oferit ocazia sa-l redescopar in ultima luna si  sa-l parcurg in intregime.

Am terminat concursul in 38 de ore si 42 de minute; dupa noi cred ca au mai venit 2-3 echipe de baieti, desi am crezut mult timp ca noi suntem chiar ultimii. Am reusit. Ne-am realizat visul.

Reclame

From → Uncategorized

2 comentarii
  1. wow …. noi am fost la tura scurtă … citind acest material, mă ia aşa cu frică, sincer. Descrierea „salonului de spital” mai mult …. wow, aproape 39 de ore pe traseu …. mi-a pierit orice idee de a încerca tura lungă anul viitor. Chiar nu mă văd mergând noaptea pe coclaurile acelea …. FELICITĂRI, este o cursă psihică de anduranţă. Îmi pare rău că nu mi-am dat seama să fi trecut pe lângă voi sâmbătă, înţeleg că aţi ajuns seara târziu, noi am terminat pe la 17:30. Cum vă simţiţi, cum se simte Dan? Aţi mai repeta cursa asta, anul viitor?

    • Multumim, Anca. Sigur ca poti sa termini. Este intradevar un timp foarte lung, dar nu e irealizabil; totul e sa fii motivata. Noi nici macar nu am facut febra musculara dupa concurs si asta pentru ca nu am alergat. Pretul platit pentru ne-alergare a fost lupta cu timpul. Dan e ok..din momentul in care am plecat a 2 a oara de la OMU s-a transformat complet si a ramas asa. (fara oboseala, fara durere). Noi am plecat a 3 a oara de la OMU in jur de 15:20, deci nu aveai cum sa ne depasesti, erai deja in fata noastra . Nu as mai repeta cursa pentru ca nu mi-am propus decat sa-mi testez limita rezistentei, nu si a performantei. Daca as mai participa la anu’ si as scoate sa zicem intre 30-34 de ore, nu as primi o satisfactie in plus, iar efortul e prea mare ca sa mai vreau sa-l repet. Daca ar fi sa ma expun unui effort similar, as incerca ceva noi, poate IRON MAN.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: